„În creier se intră de mână cu Dumnezeu” – Acad. prof. dr. LEON DĂNĂILĂ
– Domnule doctor, aveţi o activitate ştiinţifică impresionantă, sunteţi profesor, cercetător, autor de tratate şi lucrări de specialitate şi unul dintre cei mai cunoscuţi neurochirurgi din lume.
În ce moment al vieţii dumneavoastră aţi simţit că vreţi să urmaţi medicina?
– Întotdeauna mi-a plăcut să ajut oamenii, să alin suferinţele celor din jurul meu, să fiu de folos altora. Aveam doar vreo doisprezece ani când am găsit o carte ruptă, aruncată pe marginea drumului.
Am luat-o şi am văzut că era o carte medicală, în care se explica cum se face o cezariană. Am citit-o cu mare atenţie, dar cum lipseau nişte pagini din ea, am rămas cu multe semne de întrebare. Fiind curios din fire, ani de-a rândul, după aceea, m-am tot gândit la ea şi mi-am promis să nu mă las până când nu voi cunoaşte tainele corpului omenesc.
Drept să spun, eu n-am fost un tocilar, în şcoală nu învăţam decât ceea ce-mi plăcea, la unele materii m-am târâit cum am putut, numai să fiu lăsat în pace de profesori şi să pot citi ceea ce voiam. Îmi plăceau doar ştiinţele naturale şi am citit pe nerăsuflate toate cărţile de specialitate din biblioteca şcolii.
Am apreciat şi biografiile marilor naturalişti, cea a lui Babeş şi a lui Pasteur, pentru dăruirea lor în ştiinţă. Am citit chiar şi cărţi tehnice, de practică medicală, pentru instruirea surorilor şi a asistentelor şi am fost foarte activ în cadrul cercului de ştiinţele naturii, ţinut de un dascăl minunat, care a ştiut să-mi menţină curiozitatea trează.
Aşa am ajuns ca la sfârşitul liceului să fiu ferm hotărât să urmez medicina. În vremea aceea, şcoala pe care o terminai trebuia să-ţi dea o adeverinţă, o recomandare cu care te înscriai la facultate. Secretarul şcolii a fost foarte mirat, când i-am spus că mi-am ales medicina. Mi-a zis să-mi văd de treabă, că sunt copii din familii cu bani, copii de directori, care au note mult mai bune ca ale mele, cu zece pe linie, şi nu au curajul de a merge la medicină. I s-a părut secretarului că sunt obraznic, dar nu am dat înapoi. E adevărat că eu proveneam dintr-o familie extrem de modestă, de agricultori, mama avea doar patru clase şi tata a fost neştiutor de carte, cu alte cuvinte, eu n-am avut susţinere absolut deloc din partea nimănui. Am fost doar eu singur, şi bunul Dumnezeu m-a ajutat să nu mă dau bătut. Am obţinut până la urmă hârtia de la secretar şi m-am dus la examen la Iaşi. Dintre toţi colegii mei, doar eu am intrat. Aşa că eu cred şi spun asta, ca un sfat pentru tineri, dacă simţi că-ţi place ceva foarte mult, e bine să-ţi urmezi calea şi să perseverezi. Numai aşa poţi câştiga pariul cu viaţa.
Arta de a nu ucide…
– Afirmaţi, cândva, că „neurochirurgia este precum arta unui bijutier”, că este „regina artelor chirurgicale”. Cum aţi ajuns să slujiţi o „regină” atât de pretenţioasă? De ce aţi ales-o?
Citeste continuarea pe pagina urmatoare===>
